Tenacitate & coerenţă, erudiţie & stricteţe – iată chestii de celebrat (şi pasămite de premiat, stimată Preşedinţie!) într-o zonă în care peste două milioane de oameni (cum rezultă dintr-un studiu al Institutului de Politici Publice al Fundaţiei „Soros” şi IMAS Chişinău, realizat în decembrie 2004 – ianuarie 2005), care pretind că vorbesc moldoveneşte, au „un lexic sărac, de multe ori compensat cu elemente lexicale ale limbii ruse, prin simplificarea structurii sintactice a frazei, inclusiv prin denaturarea unor raporturi gramaticale normative”. Două milioane însemnând cam 86 la sută din totalul populaţiei: redutabilă presiune a gregarităţii. Trebuie să pătrunzi în desişul acesta gri ca să înţelegi ce preţ diurn are prin părţile locului ortoepia şi corectitudinea! Şi să te bucuri sincer, ca mine acum, de vorba inteligibilă şi precisă, coborând dintr-o superioară conştiinţă a contextului.

Dar tocmai calităţile, excelenţa fac din această carte o apariţie în mod dramatic inutilă şi incongruentă, pentru că sensul unor asemenea demersuri nu poate fi decât tranzitiv, ceea ce presupune în mod inexorabil şi un anumit tip de eficacitate, chiar un efect practic, de ce nu? Nu am ales întâmplător citatul de mai sus: avem aici şi o fantă (cam eufemistică, după gustul meu: lexicul e de-a dreptul rudimentar în unele cazuri, iar simplificarea e în fapt un carnagiu – veniţi de ascultaţi!) către realitate, dar şi un indiciu asupra distanţei de la care vorbeşte autorul. O distanţă aproape inconştient de aulică şi, cel mai adesea, cu neputinţă de parcurs dinspre destinatar. Tipii cu „lexicul sărac”, „compensat cu elemente lexicale ale limbii ruse” sunt la mii de leghe de acest fel de a aborda lucrurile, degeaba le vorbeşti. Eugenia Bojoga ar fi avut incomparabil mai mult succes de cauză dacă ar fi conferenţiat în faţa (ptiu!, că am zis-o) unor urangutani. Nu fac glumiţe: e un fel de a circumscrie consternarea. Un glas atât de doct, atât de benedictin cu nuanţele, atât de elaborat – în pustiu! Un pustiu de două ori, ca să zic aşa. Cui spunem noi, de pildă, că „particularităţile locale şi cele ale argoului juvenil dau colorit vorbirii, însă ele reprezintă, de fiecare dată, doar una dintre varietăţile istorice, iar atunci când aspirăm la un model superior de exprimare, trebuie să facem abstracţie de ele, astfel încât atunci când suntem întrebaţi ce limbă vorbim, să ştim că trebuie să ne situăm la nivelul limbii literare sau exemplare”? Cele două milioane nu te aud, iar pentru un intelectual e un truism. Nu-l văd pe Voronin, să mă picuri, silabisind că „instrumentarul său, orchestrarea politico-ideologică, mijloacele retorice ale limbii de lemn, întreaga recuzită sunt de pe vremea lui I. V. Stalin”. Darămite pe ciraci! Ceştilalţi, repet, sunt demult în chestie şi rămân ca atare la fel de impasibil. Sentimentul meu este că bătaia asta pentru denumirea corectă a limbii vorbite de majoritari în Basarabia trebuie urcată pe un alt nivel. E un delict de ingenuitate că demersuri atât de concludente ca cele ale Eugeniei Bojoga apar la Chişinău într-un tiraj, probabil, confidenţial. În formula asta, nu satisfac nici măcar orgoliul auctorial. De ce nu le-am fi tradus într-o limbă de circulaţie? De ce nu le-am fi descărcat cu autobasclantele direct la Bruxelles? Dacă prostia moldoveniştilor s-a internaţionalizat („stipularea limbii «moldoveneşti» în Acordul privind facilitarea emiterii vizelor şi în Acordul de readmisie, încheiate între Uniunea Europeană şi Republica Moldova”), noi de ce am combate autarhic şi discret? Quid prodest?

Ghenadie Nicu, pentru FLUX