În Moldova se întreprind măsuri pentru interzicerea ardeziei, care este cel mai ieftin şi durabil material pentru acoperişuri. Pretextul e că acesta e interzis în Uniunea Europeană, spre care este îndreptată cu insistenţă Moldova de către echipa aflată la cheremul birocraţiei europene, ultima fiind şi ea subordonată, la rândul ei, corporatocraţiei occidentale. Se ştie că interzicerea utilizării azbestului în construcţii a survenit în spaţiul UE sub presiunea grupurilor de lobby-şti, care reprezintă interesele industriei chimice şi a celei metalurgice. Pentru aceste ramuri ale businessului european, specializate în producerea unor noi materiale utilizate pentru acoperişuri, ardezia le stă ca un os în gât. Azbestul este declarat a fi de-a valma nociv, atribuindu-i întregului spectru de produse proprietăţile cu adevărat nocive ale amfibolului; însă tot aici a fost inclus şi crisotilul, care şi-a demonstrat caracterul inofensiv de-a lungul timpului. Dar anume din crisotil este produsă ardezia. Amfibolul era dobândit cu precădere în Europa, servind drept materie primă pentru materiale de construcţie, care erau utilizate pe larg în ţările europene, inclusiv pentru acoperişuri.

Ministrul Apărării, Vitalie Marinuţă, şi-a anunţat ieri demisia în cadrul şedinţei Colegiului, la care a participat şeful statului, Nicolae Timofti.

Parlamentul European a susţinut, ieri, în şedinţa plenară, propunerea Comisiei Europene de anulare a vizelor pentru călătoriile în spaţiul Schengen pentru cetăţenii Republicii Moldova, posesori ai paşaportului biometric. În favoarea acestei decizii s-au pronunţat 460 de europarlamentari. Doar 40 au votat împotrivă, iar 10 s-au abținut.

Banca Naţională a Moldovei a creat un grup de lucru care va investiga aprecierea monedei euro din ultimele zile. BNM suspectează mai multe bănci din Moldova că ar fi provocat scumpirea artificială a monedei unice europene.

Nu vreau să se creadă că m-aş număra printre adversarii înverşunaţi ai „vectorului european” sau printre cei cărora le repugnă apropierea de UE. Nu însă cu orice preţ şi nu atunci când se încearcă substituirea noţiunilor. Nu atunci când lipsa de performanţe este camuflată cu o propagandă adusă până la isterie a cursului european. Pentru că asta mă face să mă îndoiesc de sinceritatea autorităţilor şi să cred că acestea au încălecat un nou subiect electoral şi au identificat o nouă metodă de a ne şantaja şi a ne cerşi votul. Fosta sperietoare electorală despre venirea la putere a comuniştilor, în cazul în care nu-i votăm tot pe actualii, a fost înlocuită cu alta – subminarea cursului european.

Preşedintele Timofti nu are gânduri de mărire, dar nici nu înţelege prea bine care este deosebirea dintre o republică parlamentară şi una prezidenţială. Cel puţin asta ar trebui să înţelegem din declaraţiile pe care le-a făcut acesta la postul de televiziune Publika.

Codul electoral le provoacă insomnie celor de la putere, care râvnesc un nou mandat din partea alegătorilor la apropiatul scrutin. Şi cum “succesurile” guvernării nu sunt tocmai impresionante, majoritatea caută alte metode care să-i garanteze accederea în viitorul Legislativ. Dacă democraţii nu şi-au pierdut încă speranţa să modifice chiar sistemul electoral, prin implementarea celui mixt sau uninominal, liberalii reformatori s-ar mulţumi şi cu puţinul. De exemplu, cu extinderea duratei procesului de votare până la două zile pentru cetăţenii cu reşedinţă sau domiciliu în străinătate.

CAPITOLUL 2. BAZELE TEORETICE ALE LUMII MULTIPOLARE

Hegemonia şi deconstrucţia ei

În tabloul multitudinii civilizaţiilor observăm următoarea particularitate: Occidentul ca civilizaţie (una dintre câteva!) este un fenomen local, alături de alte civilizaţii, care au o istorie îndelungată, rădăcini istorice adânci şi care la ora actuală dispun de un potenţial strategic, economic, politic şi demografic considerabil. Occidentul este un „spaţiu larg” între altele. Civilizaţia occidentală este cea care deţine rolul de lider, însă „toate celelalte” (the Rest), dacă e să fie adunat întregul lor potenţial cumulativ, la un moment dat l-ar putea sfida și i-ar putea pune sub semnul întrebării hegemonia. Însuşi Huntington, fireşte, nu doreşte una ca asta, însă el evaluează situaţia în mod realist, presupunând că aşa ceva oricum se va produce cândva, de aceea conducătorii civilizaţiei occidentale ar trebui să privească la modul cel mai serios spre un viitor îngrijorător şi plin de riscuri, unde probabilitatea ciocnirii cu „toţi ceilalţi” va creşte pe măsura dezvoltării forţei altor civilizaţii.

Rada Supremă de la Kiev a aprobat ieri noua structură a Guvernului. Arseni Iaţeniuk, liderul partidului Batkivşcina, a fost desemnat, oficial, prim-ministru al Ucrainei.

Deşi poate părea straniu, cele mai mici salarii le-au avut anul trecut angajaţii din sfera hotelieră şi restaurante. Câştigul mediu al acestora a fost, în decembrie 2013, de circa 2632 de lei, în descreştere cu aproximativ 7% faţă de luna decembrie a anului precedent. Lefurile acestora nu au fost depăşite cu mult de cele încasate de lucrătorii din învăţământ, al căror salariu mediu nominal brut a fost de aproximativ 3077 de lei. Aici însă a fost înregistrată o creştere de circa 7% faţă de luna respectivă a anului 2012.

Ucraina este o ţară bogată în resurse şi cu o agricultură prosperă, şi totuşi, unul dintre cele mai sărace state din Europa. Cum a ajuns aici?

Ucraina nu şi-a moştenit doar casta politică din fosta URSS, ci şi o industrie învechită, adaptată mai ales necesităţilor fostului spaţiu sovietic şi un sector agricol ghidat de principiul supradimensionării, toate controlate acum de oameni de afaceri ale căror conexiuni politice ajung până în Rusia. Toate acestea probabil vor face ca drumul european al ţării ales la Kiev să fie unul lung şi dureros. Va rezista Ucraina acestei provocări?

E foarte greu să vorbeşti acum despre Ucraina lucid. Este prea aproape geografic, iar evenimentele prea fierbinţi şi încă în desfăşurare. Ne trebuie timp. Iar presa de la noi (moldo-română), din păcate, e prea isterică, polarizată şi cu opinii prestabilite când e vorba de acest subiect. Până şi presa ucraineană, care aparent ar trebui să fie mai “fierbinte”, pare mult mai lucidă decât cea de la noi. La noi e dominantă grila anti-RU şi pro-UE: fără nuanţe, fără discernământ, cu ură sau dragoste, cu ”argumente” ce amintesc mai mult de credinţe religioase decât de încercări de a înţelege ce se întâmplă de fapt şi foarte puţină raţionalitate şi reflecţie politică. În presa noastră se uită că în bătălia politică şi economică dintre state, domină un machiavelism cinic: alianţe pe bază de interese, nu pe prietenii.

La fel ca la 23 ianuarie 2005, la finalul Revoluţiei Portocalii, şi ziua de azi, cu un Ianukovici pe fugă, o Timoşenko în libertate, un Turcinov preşedinte interimar, aduce o realitate dură: în Ucraina, câştigătorii puterii primesc, de fapt, mandatul de a rezolva problemele cronice care ţin ţara într-o spirală a Maidanului.

Obişnuim astăzi să ne clarificăm relaţiile cu persoanele pe care le iubim sau alături de care lucrăm. Încercăm să găsim răspunsuri la unele situaţii dificile din relaţiile noastre cu familia, cu persoanele iubite. Dacă ceva nu merge în această relaţie, ceva nu e clar, apelăm la psihologi, la confidenţi, la prieteni, pentru a înţelege unde greşim. Dar poate şi relaţia noastră cu oraşul iubit are nevoie de o astfel de soluţie? Ar trebui să ne clarificăm şi aici cine a greşit? Cine a iubit? Cine a trădat? Mai putem schimba ceva? Ne putem reface povestea de iubire?

Azi am încercat să-mi clarific sentimentele faţă de oraşul Chişinău cu ajutorul scriitorului Iurie Colesnic.

(Pagini de jurnal)

Zadarnic ne măgulim că am putea avea vreun raport (de dăinuire) cu eternitatea. Pentru om, ca eu singular, veşnicia este în genere exclusă. Eu-l e de cea mai infimă durată. Noi-ul, ca neam, ca popor, e mai aproape de o atemporalitate, adică de un provizorat de foarte, foarte (fie) lungă durată. Însă această atemporalitate nicidecum nu e o „suprapunere” cu Eternitatea; (totuşi) provizoratul ei, oricât de extins, nu înseamnă prezenţă infinită. Infinitul temporal nu există nici chiar pentru un neam, un popor; nici chiar pentru umanitate. Şi noi-ul ca popor, şi noi-ul şi toţi, toţi ceilalţi, ca umanitate, ca civilizaţie terestră, nu este de-a pururi. Poate fi de o prezenţă atemporală, dar nu de o durată absolută. Iar de eu-l meu, al tău, al lui, luat aparte, ce să mai vorbim?!… Eu-l este efemerida duratei cosmice. Şi nici nu poate fi altceva, când – numaidecât – dispar neamuri, popoare, civilizaţii, planete pe care a fost prohibită viaţa…

Conform unui studiu, oamenii se tem cel mai mult nu de moarte, şi nici de gândaci, ci de... vorbitul în public. Cât de mult sfaturile de genul “relaxează-te, vorbeşte cu convingere, foloseşte cât mai mult limbajul non-verbal, nu citi de pe foi, fii cu ochiul pe auditoriul tău” v-au ajutat să aveţi o prestaţie remarcabilă? Cu siguranţă, tinerii de la clubul de artă oratorică „Toastmasters” cunosc o mulțime de tehnici ale discursului, pe care le aplică cu succes.

Mihaela Todică, preşedintele clubului, ne-a oferit mai multe detalii despre activitatea pe care o desfăşoară şi, de asemenea, a lansat o invitaţie la un eveniment ce va avea loc curând.

Vedeţi despre ce este vorba în interviul ce urmează.

„Rătăcirea restabilește armonia originală ce exista odată între om și univers.”

Anatole France

Că tot nu se dă dus frigul de afară, nu ne rămâne altceva decât să ne lăsăm şi noi purtați de imaginație și să călătorim către o nouă țară. Pentru a ne mai dezmorți puțin și a ieși din starea de monotonie, vă invit să urcăm pe biciclete și să ne îndreptăm către țara cu cei mai fericiți oameni de pe planetă: Danemarca.